duminică, 16 martie 2014

Sfântul Grigorie Palama, teologul îndumnezeirii omului

Lumina necreată a Sfintei Treimi ne vindecă de moarte

Sfântul Grigorie Palama a teologhisit despre har „constrâns de necesitatea să vorbească împotriva celor care socoteau creat tot ceea ce nu este fire dumnezeiască“. El este Părintele atonit cu cea mai mare autoritate teologică şi influenţă din perioada finală a teologiei bizantine, un atlet al spiritualităţii ortodoxe isihaste a Răsăritului creştin şi un profund cunoscător al resorturilor vieţii duhovniceşti lăuntrice. În planul dezvoltării doctrinei, Sfântul Grigorie este teologul cu cea mai semnificativă contribuţie dogmatică din secolele XI-XIV şi care a dus mai departe gândirea teologică a marilor Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dându-i o nouă dinamică creatoare. În centrul reflecţiei sale teologice se situează taina Sfintei Treimi, care însă este aprofundată şi dezvoltată din perspectiva consecinţelor pe care le poartă asupra antropologiei şi a vieţii duhovniceşti practice. În această perspectivă, aprofundările şi dezvoltările teologice despre distincţia între fiinţa şi energiile necreate ale lui Dumnezeu dezvoltă teologic dogma de la Niceea, Calcedon şi Constantinopol cu privire la unitatea fiinţei Persoanelor Preasfintei Treimi, dualitatea naturilor în unicitatea ipostasului lui Iisus Hristos, realitatea a două voinţe şi a lucrării şi a comunicării însuşirilor în concretul ipostasului Logosului Întrupat. Finalitatea practică şi miza teologică a acestui uriaş efort de aprofundare doctrinară îl constituie tainaîndumnezeirii omului. Lumina necreată a Sfintei Treimi vindecă omul întreg de moarte şi îl ridică din starea de păcat şi cădere şi creează premisele antropologice ca cei uniţi cu Hristos şi pecetluiţi prin ungerea Sfântului Duh să guste încă de aici slava viitoare şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu ca experienţă a luminii necreate. Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea reprezintă elementul fundamental al antropologiei creştinismului răsăritean. Baza trinitară a îndumnezeirii omului se evidenţiază în cadrele hristologice ale răscumpărării şi în cele pnevmatologice ale îndreptării, cu fundamentale implicaţii eclesiologice şi eshatologice. Interpretată hristologic şi realizată în structură pnevmatologică, îndumnezeirea ia forma unui parcurs eclesial al omului spre desăvârşirea eshatologică. „Gustarea“ din ospăţul Împărăţiei nu este un fapt care aparţine exclusiv viitorului, veacului ce va să vină, ci e un parcurs care se realizează în prezent, în Biserică. Biserica este cea care-l naşte pe credincios în Hristos, îl hrăneşte euharistic la sânul dătător de viaţă al Sfântului Duh şi îl iniţiază în taina vieţii veşnice, singura deplin adevărată.

Omul - dumnezeu după har

Până la Sfântul Grigorie Palama, în ale cărui scrieri avem o extraordinară sinteză a marii Tradiţii a Bisericii cu privire la tema îndumnezeirii omului, se înscriu mari nume ale literaturii patristice, care consemnează o dezvoltare consecventă a doctrinei îndumnezeirii omului, interpretată cu precădere în perspectivă hristologică. Iată câteva formulări care au intrat în memoria milenară a Bisericii universale: „Dumnezeu S-a făcut ceea ce noi suntem ca să ne facă pe noi ceea ce este El“; „Cuvântul S-a făcut trup ca pe om să-l facă în stare să primească dumnezeirea“.
Din aceste mărturii patristice, care au devenit enunţuri dogmatice ce au structurat teologia ulterioară, rezultă că pentru Sfinţii Părinţi taina întrupării Fiului lui Dumnezeu reprezintă centrul răscumpărării, temeiul şi începutul îndumnezeirii omului. Întruparea Cuvântului inaugurează pentru om un mod nou de viaţă divino-umană prin faptul că „dumnezeirea a ajuns în firea noastră“. În al doilea rând, atunci când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Întrupare ca taină îndumnezeitoare pentru om, ei nu o restrâng doar la momentul Naşterii Domnului, ci cuprind toate evenimentele hristice, începând cu dumnezeiasca Lui zămislire şi până la Învierea şi Înălţarea de-a dreapta Tatălui şi trimiterea Sfântului Duh. În această extensie ce acoperă întreaga iconomie a mântuirii în Hristos, „taina Întrupării“ are consecinţe în toată existenţa ontologică a omului.

O pnevmatologie hristologică

Începând cu secolul al XI-lea, taina îndumnezeirii omului este prezentată cu precădere în perspectivă pnevmatologică; accentele pun acum în evidenţă lucrarea harului Duhului Sfânt în procesul dumnezeirii. Duhul Sfânt este mărturisit ca „împreună transfigurator“ şi „împreună îndumnezeitor“ al firii omeneşti şi al întregii zidiri, cu Hristos Atotţiitorul, Pantocratorul, dar şi Purtătorul Duhului. Prin venirea Sa, Hristos inaugurează veacul cel nou ca timp mântuitor al Sfântului Duh şi al Bisericii, ca „acum-ul“ istoric al realizării îndumnezeirii omului şi al înnoirii lumii. Sfântul Duh este numit de Sfântul Grigorie Palama „sfinţitor“, „plinitor“, „desăvârşitor“ şi „îndumnezeitor“, sau prin cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei: „Duh care îl face dumnezeu pe om“. Prin harul dumnezeiesc necreat, Duhul Sfânt „ne face fii şi ne îndumnezeieşte, ne eliberează şi ne zideşte din nou, ne învredniceşte de iertarea păcatelor şi ne procură înţelepciune şi cunoştinţă şi tot lucrul făcut îl sfinţeşte şi umple lumea întreagă şi toate le ţine împreună unite în El“. Hristologia şi pnevmatologia sunt nedespărţite în teologia şi viaţa Bisericii, aşa cum Fiul şi Duhul sunt nedespărţiţi în Sfânta Treime şi în iconomie.
În aceste cadre teologice ale unei pnevmatologii hristologice, Ortodoxia vede în Biserică „o comuniune a îndumnezeirii“ cu semnificaţie deodată istorică şi eshatologică. Cât priveşte ontologia îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Palama subliniază că „oamenii numai cu lucrarea se îndumnezeiesc, nu însă cu fiinţa şi nici cu ipostasul“. Pentru om îndumnezeirea este o stare „după lucrare“, întrucât „îndumnezeirea îngerilor şi a oamenilor nu este fiinţa mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu, ci lucrarea fiinţei mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu, care se află în cei îndumnezeiţi“, „dar al fiinţei celei mai presus de toate a lui Dumnezeu“ şi care se oferă „celor ce cred cu acrivie evanghelică lui Hristos“.

Contemplativ şi practic în procesul îndumnezeirii

În dinamica vieţii creştine, îndumnezeirea se realizează în sinteza armonioasă a căii contemplative, „a liniştirii“, „a isihiei“ şi „nepătimirii“, cu „calea trăirii“, a dragostei, a păcii, a faptelor virtuţii şi a lucrărilor credinţei. În ambele este prezent şi lucrător harul necreat al Duhului Sfânt. Drumul spre îndumnezeire este însoţit de post şi rugăciune, de privegheri şi trezvie, de slujire şi de dragoste pentru semeni: îngrijirea bolnavilor, grija pentru cei săraci, slujirea fraţilor aflaţi în tot felul de încercări şi de nevoi. Acestea primesc o semnificaţie eshatologică. Ca purtător al experienţei liniştirii şi vieţii contemplative, Sfântul Grigorie arată isihia ca „faptă îndumnezeitoare“, unind vederea duhovnicească (theoria) cu făptuirea virtuoasă, înfăţişându-le pe amândouă ca manifestări ale unei experienţe duhovniceşti unitare: „aceasta (isihia) este cu adevărat faptă, suire cu adevărat a contemplaţiei (theoriei) sau a vederii lui Dumnezeu, ca să vorbim mai potrivit… căci prin ea se îndumnezeieşte omul“.
Sursa: www.ziarullumina.ro 

duminică, 9 martie 2014

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe se va reuni în anul 2016 la Constantinopol (Istanbul)

„Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe se va reuni în
anul 2016 în preajma Sărbătorii Rusaliilor şi se va ţine aici la Constantinopol în celebra şi Sfânta Biserică a Sfintei Irina unde a avut loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic”, a declarat pentru Centrul de Presă Basilica Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal.

Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe s-au reunit în Sinaxă la Constantinopol, şedinţa desfăşurându-se de joi dimineaţă, 6 martie, până sâmbătă seara, 8 martie, la biserica Sfântul  M. Mc. Gheorghedin cartierul Fanar al Constantinopolului (Istanbul). Documentul care cuprinde concluziile întâlnirii a fost semnat aseară.

Mai multe informaţii a oferit Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal: „Cu ajutorul lui Dumnezeu lucrările Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe s-au încheiat odată cu semnarea unui acord de către toţi Întâistătătorii de Biserici. Desigur că pentru întreaga Ortodoxie şi cu rezonanţe pentru întreaga creştinătate înseamnă un moment istoric deosebit pentru că e adevărat sunt mai multe interpretări în legătură cu definiţia Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Mai întâi, este vorba de faptul că după 1100 de ani un Sinod cu o astfel de autoritate va avea loc curând. De aceea, şi deciziile care s-au luat sunt foarte precise. Întâi de toate că Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe se va ţine în anul 2016 în preajma Sărbătorii Rusaliilor şi se va ţine aici la Constantinopol în celebra şi Sfânta Biserică a Sfintei Irina unde a avut loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic (din anul 381). Desigur că este acum în proces de pregătire, s-a instituit Comitetul pregătitor care se va reuni în septembrie anul acesta şi potrivit regulamentului de desfăşurare a procesului de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod conferinţa presinodală din primăvara anului viitor va stabili cu precizie şi ultimele teme care trebuie revizuite şi care au fost stabilite cu mulţi ani în urmă de către conferinţele presinodale pregătitoare. De aceea, astăzi va avea loc concelebrarea Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe care reprezintă expresia unităţii canonice şi bineînţeles de slujire în Biserica Ortodoxă aşa încât mesajul care a fost astăzi aprobat va fi transmis către întreaga lume prin mass-media şi va fi citit  la Sfânta Liturghie de către Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru acest eveniment istoric deosebit şi cu toţii avem îndatorirea să ne rugăm pentru buna reuşită a acestui Sinod al Bisericii Ortodoxe şi în acelaşi timp să contribuim la o pregătire eficace şi care să dea roade pentru Biserică. Se va da impuls misiunii Bisericii în societatea de astăzi şi sunt sigur toate etapele de pregătire vor ilustra prin studii teologice corespunzătoare şi prin dezbateri cu privire la natura şi scopul unui Sinod Panortodox pentru vremea noastră aşa încât să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să aducem contribuţia noastră la buna reuşită a acestui Sinod Panortodox de importanţă majoră pentru viaţa Bisericii în lumea contemporană”.

Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe oficiază Sfânta Liturghie astăzi, 9 martie 2014, în Duminica Ortodoxiei, în Catedrala Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice, situată în cartierul Fanar al Constantinopolului.

Sursa: www.basilica.ro 

duminică, 2 martie 2014

Sensurile teologice şi formele cinstirii icoanei

Icoana face parte organică din cultul Bisericii şi din această
„sinteză a artelor“ care este lăcaşul de cult. Prin icoana lui Hristos, spune Sfântul Teodor Studitul, „ne vine un har dumnezeiesc şi ea împărtăşeşte sfinţire celor ce se apropie de ea cu credinţă“; ea face parte dintre „lucrurile care ne sfinţesc minţile şi trupurile“, potrivit Sfântului Nichifor Mărturisitorul.

Anunţarea temei. În cele ce urmează vom căuta să înţelegem care sunt semnificaţiile teologice ale icoanei şi care este rolul pe care ea îl îndeplineşte în viaţa Bisericii. De ce în Ortodoxie există un cult al icoanelor şi care sunt formele fireşti prin care credincioşii îşi manifestă evlavia faţă de prototipurile sfinte zugrăvite în icoane.

Tratarea. Potrivit Sfinţilor Părinţi, icoanele au fost prezente încă de la început în viaţa Bisericii şi nu poate fi conceput un ethos creştin aniconic (lipsit de icoane). Cea dintâi icoană a fost „zugrăvită“ de Mântuitorul Hristos Însuşi Care, pentru a răspunde dorinţei regelui Abgar al Edessei ce dorea să-L întâlnească, Şi-a întipărit în chip miraculos trăsăturile Preasfântului Său chip pe o bucată de pânză şi i-a trimis-o acestuia. Această „icoană nefăcută de mână“ este cunoscută în Tradiţia Bisericii drept Sfânta Mahramă şi prăznuită anual la data de 16 august. De asemenea, Sfântul Apostol Luca a zugrăvit cele dintâi icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care Ea văzându-le le-a binecuvântat spunând: „Darul Celui născut din mine, prin mine, împreună cu ele să fie!“ Practica zugrăvirii şi cinstirii sfintelor icoane este aşadar „contemporană cu propovăduirea evanghelică“, după cum ne învaţă Sfântul Nichifor Mărturisitorul.

Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici şi a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane şi a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănţuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greşeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci şi până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.

Obiecţiile ereticilor iconoclaşti au determinat o reacţie hotărâtă din partea Bisericii Ortodoxe, concretizată prin formularea unei teologii clare a icoanei şi prin precizarea rolului pe care aceasta îl are în viaţa liturgică. Un Sinod ecumenic, cel de-al VII-lea (Niceea, 787), o serie de sinoade locale (la Roma, Constantinopol şi Ierusalim), precum şi o serie de Sfinţi Părinţi, ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman şi Nichifor Mărturisitorul, patriarhii Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul au dezbătut şi clarificat toate aspectele importante ce privesc cultul icoanelor.

Potrivit învăţăturii ortodoxe, icoana înfăţişează un prototip sfânt (o persoană sau un eveniment). Trăsăturile prototipului sunt întipărite de către artistul iconar (care în vechime era consacrat printr-o ierurgie specială în prima zi de Paşti), în materia icoanei (fie că este vorba de un obiect portabil, fie că este vorba de pereţii lăcaşului de cult), printr-o tehnică tradiţională (tempera pe lemn, frescă, mozaic etc). Icoana se află într-o relaţie de asemănare cu prototipul, căci forma văzută a acestuia este prezentă în icoană. Icoana nu are un ipostas propriu, ci doar înfăţişează un ipostas (persoană) sfânt, trăsăturile exterioare ale acestuia, şi de aceea ea poartă întotdeauna numele prototipului înscris pe fondul icoanei. În acelaşi timp însă, icoana se deosebeşte în mod evident de prototip, căci natura ei (materială) nu are nimic în comun cu fiinţa prototipului. Icoana este plină de sfinţenie şi har, tămăduitoare şi făcătoare de minuni, în virtutea asemănării şi omonimiei cu un prototip sfânt, fapt pecetluit de rânduiala sfinţirii icoanelor, practică ce s-a răspândit în Biserica Ortodoxă începând cu sec. XVI-XVII. Sfinţenia şi închinarea adusă icoanei nu vizează însă substratul ei material, căci în momentul în care chipul şi numele de pe icoană s-au şters, aceasta nu mai poate fi venerată. Urmează să fie restaurată şi redată cultului, ori, potrivit unei vechi rânduieli bisericeşti, să fie scoasă definitiv din circuitul liturgic şi desigur ferită de o eventuală folosinţă profană, prin ardere.

Fiind pline de har, icoanele împărtăşesc sfinţire credincioşilor ce se apropie de ele cu credinţă şi de aceea ele sunt vrednice de cinstire. Menirea icoanelor este în principal una liturgică, iar valoarea lor estetică, istorică sau patrimonială trebuie privită ca una de ordin secundar. Icoana este în primul rând obiect de cult şi abia în al doilea rând obiect de artă. De aceea atitudinea firească a credinciosului în faţa icoanei nu poate fi de contemplare estetică, ci de închinare în faţa ei. Părinţii Sinodului VII Ecumenic au fixat cu precizie în Horosul sinodal (Definiţia dogmatică) formele cuvenite prin care credincioşii trebuie să-şi arate cinstirea faţă de sfintele icoane: „cei ce privesc la ele şi sunt ridicaţi spre amintirea şi dorirea prototipurilor lor le vor aduce sărutare şi închinare de cinstire, iar nu adoraţia adevărată, care potrivit credinţei noastre se cuvine numai Naturii dumnezeieşti (a Sfintei Treimi)... şi în acelaşi fel ca tipului cinstitei şi de-viaţă-făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii şi celorlalte sfinte aşezăminte, întru cinstirea lor se vor face şi aducere de tămâie şi lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime“.

Recapitularea. Având în vedere cele expuse mai sus, putem răspunde la următoarele întrebări: Când au apărut icoanele în viaţa Bisericii? Care sunt primele icoane cunoscute în Tradiţia Bisericii? Cum au apărat Sfinţii Părinţi icoanele în faţa ereticilor iconoclaşti? Cum se defineşte icoana în relaţie cu un prototip sfânt? De ce cinstim sfintele icoane şi cum se cuvine să ne închinăm în faţa lor?

Asocierea. Sfintele icoane mijlocesc legătura noastră cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Închinându-ne lor, intrăm în legătură cu prototipurile sfinte, aşa cum se întâmplă şi în cazul închinării similare aduse tipului Sfintei Cruci, cărţii Sfintelor Evanghelii sau sfintelor moaşte ale sfinţilor. Cinstind cu credinţă şi evlavie toate aceste aşezăminte sfinte ale Bisericii, se revarsă asupra noastră harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Generalizarea. Prezente în viaţa Bisericii încă din vremea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, sfintele icoane reprezintă o componentă fundamentală a credinţei creştin-ortodoxe şi a vieţii liturgice. Sensurile icoanelor şi temeiurile cultului adus acestora au fost precizate prin insuflarea Duhului Sfânt de către o serie de Sfinţi Părinţi în vremurile grele de luptă împotriva ereziei iconoclaste din veacurile VIII-IX.

Aplicarea. Sfintele icoane sunt prezente atât în sfintele lăcaşuri, cât şi în casele credincioşilor, făcând legătura între biserica parohială şi biserica din casa fiecăruia dintre noi. În faţa icoanelor se reunesc toţi membrii familiei, cu mic, cu mare, şi îşi înalţă rugăciunea către Dumnezeu. De aceea fiecare casă este potrivit să aibă un colţ special amenajat în acest sens: pereţii împodobţi cu icoane şi Sfânta Cruce, căţuia cu tămâie, sticluţa cu agheasmă, candela şi lumânările aprinse, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi Ceaslovul pentru rugăciune şi lecturi duhovniceşti.

(Cateheză ortodoxă publicată în Ziarul Lumina, Ediția din 18 martie 2013)