luni, 27 ianuarie 2014

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/32

Hirotonirile preoțești feminine practicate de
unele Biserici măresc distanța pe calea unității?

Este vorba de o controversă extrem de complexă în cadrul dialogului ecumenic și, chiar dacă nu este considerată ca fiind insurmontabilă, fără îndoială complică serios continuarea acestuia. Problema este și mai mare atunci când tocmai Bisericile cu veche tradiție i-au decizii de acest fel. 
Hirotonirea preoțească a femeilor în Bisericile protestante, deși acceptată cu mare dificultate și durere în ambientele catolice și ortodoxe, nu a fost atât de dureroasă ca analoga decizie luată de Biserica Anglicană. Încă înainte cu câțiva ani de prima conferință a Bisericilor Anglicane, care s-a ținut la Londra în luna iulie a anului 1988, chestiunea hirotonirii femeilor constituia una din temele principale. În data de 28 aprilie 1989 a fost publicată la Londra scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea, adresată șefului onorar al comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Robert Runcie. În această scrisoare Papa a subliniat că hirotonirea femeilor în unele provincii anglicane „blochează drumul spre o recunoaștere reciprocă” a ministerelor. Acest lucru dăuna eforturilor de reconciliere dintre anglicani și catolici. Papa îl avertiza pe arhiepiscopul de Canterbury de posibilele consecințe datorită poziției lui de șef în sânul comuniunii anglicane, în cazul în care Biserica Anglicană ar fi început să practice hirotonirea femeilor. Deoarece Runcie reprezenta în acea perioadă comuniunea anglicană mondială în dialogul cu Biserica Catolică, s-ar fi putut crea o situație problematică „dacă ar fi existat provincii anglicane care să nu recunoască hirotonirea femeilor, în vreme ce această practică se introducea în Biserica Anglicană”.
Chestiunea hirotonirilor preoțești feminine a fost ridicată și în timpul discuțiilor comisiei internaționale anglicano-romano-catolice, care s-a reunit la Veneția în primele zile ale lunii septembrie 1989. Comunicatul convocării spunea: „În ultimii ani a devenit evident că diferențele în a concepe esența Bisericii constituie baza diferențelor în viziunea altor chestiuni doctrinale. Comisia s-a ocupat de problemele de etică creștină și de importantele diferențe de opinie apărute în urma hirotonirii sacerdotale și episcopale feminine din partea unor Biserici Anglicane”. 
Practica hirotonirii preoțești și episcopale a femeilor exista deja în precedență în Biserica din Noua Zeelandă și în SUA. Nu era vorba de o practică urmată de toată Biserica, dar avea un caracter local și nu era în relație cu Biserica Anglicană din Anglia. În luna noiembrie a anului 1992, Sinodul general al Bisericii Anglicane din Anglia a aprobat decizia hirotonirii femeilor, decizie care a fost ratificată  în data de 02 noiembrie 1993 de ambele Camere ale parlamentului britanic: Camera comunelor și Camera Lorzilor. Deliberarea a intrat în vigoare în data de 22 februarie 1994, și deja în ziua de 12 martie, în catedrala anglicană din Bristol, episcopul Barry Rogerson a hirotonit întru preoție 32 de femei. 
Această decizie nu a putut să influențeze pozitiv asupra dialogului catolico-anglican și nici a celui ortodox-anglican. În Scrisoarea Apostolică din data de 30 mai 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a respins categoric preoția feminină în Biserica Catolică. A scris că Biserica nu are nici o delegație pentru a conferi hirotonirea preoțească femeilor; toți credincioșii trebuie să accepte această „decizie definitiv”. Papa sublinia că, prin această decizie, Biserica rămânea fidelă modelului lui Cristos, care a ales ca apostoli numai bărbați și, practicii Bisericii și doctrinei ei, în conformitate cu care numai bărbații sunt acceptați la funcțiunile ministerului preoțesc. 
Admiterea necontrolată a laicilor în administrarea Euharistiei putea să constituie o amenințare la unitatea aceleiași Biserici Anglicane. De aceea, în timpul întâlnirii din septembrie a Consiliului anglican de consultare (ACC) ținut la Hong-Kong, George Carey, arhiepiscop demisionar de Canterbury, a avertizat că deciziile luate unilateral de diecezele comuniunii anglicane îi amenințau unitatea. Consiliul a răspuns, votând cu largă majoritate (a existat numai un abținut) deliberarea care sublinia „dependența reciprocă” a tuturor diecezelor comuniunii anglicane. Pe lângă alte chestiuni (printre care, de exemplu, binecuvântarea uniunilor homosexuale), deliberarea Consiliului privea și dieceza de Sydney, care anunțase în precedență admiterea laicilor, și a celor lipsiți de ordinele sacerdotale anglicane, la celebrarea sacramentului Cinei Domnului. Decizia invita toți membri comunității să-și amintească de exigențele curtoaziei, a respectului reciproc și a rugăciunii comune, și în timpul controverselor datorate diferențelor de opinie. 
O altă serie de dificultăți în dialogul ecumenic a fost reprezentată de decizia de a purcede la hirotonirile preoțești feminine luată de Bisericile veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht, mai precis a celor olandeze, germane, autriece și elvețiene. Decizia lor a complicat nu numai dialogul cu Biserica Catolică și cu cea Ortodoxă, dar a slăbit serios și relațiile interne ale aceleiași Biserici veterocatolice. Din acel moment, Biserica Catolică națională poloneză prezentă în Statele Unite și în Canada, membră a Uniunii Bisericilor veterocatolice de la Utrecht, nu mai acceptă colaborarea liturgică cu Bisericile care au purces la hirotonirile feminine. Mai mult încă, Biserica Catolică națională poloneză declară că, pe teritoriu polonez, nu va permite accesul la altar al femeilor-preot consacrate în Biserica veterocatolică. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu